„Nu tot ce ne doare este o traumă, dar tot ceea ce ne doare merită să fie înțeles." A face diferența dintre durere, stres și traumă nu înseamnă să comparăm suferințele, ci să înțelegem cât mai precis experiența fiecărui om.
Psihotraumatologie · Autocunoaștere · Sănătate emoțională
„Cred că am o traumă."
Este o afirmație pe care o întâlnim tot mai des în conversațiile despre sănătatea emoțională. Uneori apare după o despărțire dureroasă, după un conflict familial, după o experiență de respingere sau atunci când o persoană observă că anumite situații din prezent îi provoacă reacții emoționale pe care nu reușește să le înțeleagă.
Poate cineva își amintește o situație din copilărie în care s-a simțit umilit și se întreabă dacă aceasta este explicația pentru lipsa de încredere pe care o simte astăzi. Poate o altă persoană a trecut printr-o relație dificilă și încearcă să înțeleagă de ce îi este atât de greu să mai aibă încredere într-un partener. Sau poate cineva descoperă, citind despre traumă, că se regăsește în descrierea unor reacții precum hipervigilența, evitarea conflictelor ori nevoia permanentă de control.
Interesul pentru psihologie ne oferă astăzi un limbaj mai bogat pentru a descrie experiențele interioare. În același timp, folosirea tot mai frecventă a termenului „traumă" poate crea impresia că orice întâmplare care ne-a provocat suferință și care continuă să ne influențeze trebuie să fie, în mod necesar, traumatică.
Dar oare orice experiență dureroasă produce o traumă? Și dacă o persoană a suferit profund în urma unui eveniment, înseamnă că a dezvoltat o tulburare asociată traumei?
Pentru a răspunde acestor întrebări, este important să înțelegem nu doar ce ni s-a întâmplat, ci și felul în care am trăit experiența respectivă, resursele pe care le-am avut la dispoziție și efectele pe care aceasta le-a lăsat asupra vieții noastre.
Suferința face parte din viață, dar nu orice suferință este traumatică
De-a lungul vieții, fiecare dintre noi trece prin experiențe care provoacă durere emoțională. Pierdem relații importante, suntem dezamăgiți, ne confruntăm cu respingerea, cu eșecuri sau cu situații în care lucrurile nu se desfășoară așa cum ne-am fi dorit.
Unele dintre aceste experiențe ne pot afecta pentru perioade îndelungate. Putem simți tristețe, furie, rușine, nesiguranță sau ne putem schimba felul în care privim anumite aspecte ale vieții.
Totuși, existența unei suferințe intense nu înseamnă automat că vorbim despre traumă psihologică.
Să ne imaginăm o persoană care trece printr-o despărțire neașteptată. Relația a fost importantă, existau planuri comune, iar pierderea ei provoacă multă durere. Persoana poate plânge frecvent, poate avea dificultăți de concentrare și poate simți că viitorul a devenit nesigur.
Aceste reacții pot face parte dintr-un proces de adaptare la pierdere, fără să indice în mod necesar existența unei traume.
Într-o altă situație, o persoană poate trece printr-o relație în care a fost amenințată, umilită sistematic, agresată sau supusă unui control permanent, ajungând să trăiască într-o stare continuă de teamă. Chiar și după încheierea relației, anumite reacții pot persista, iar sentimentul de siguranță poate rămâne profund afectat.
Deși ambele experiențe pot produce suferință, mecanismele psihologice implicate și consecințele lor pot fi diferite.
Acest lucru nu înseamnă că prima experiență este lipsită de importanță sau că ar trebui depășită mai repede. Suferința unei persoane nu devine mai puțin legitimă dacă nu îndeplinește criteriile unei tulburări asociate traumei.
Nu avem nevoie de un diagnostic pentru ca durerea noastră să merite atenție, înțelegere și sprijin.
Ce înțelegem, de fapt, prin traumă psihologică?
În psihotraumatologie, termenul de traumă este folosit pentru a descrie experiențe care pot depăși capacitatea persoanei de a face față unei situații și care pot avea consecințe importante asupra funcționării sale psihologice, emoționale și relaționale.
Organizația americană SAMHSA propune un model util pentru înțelegerea traumei, bazat pe trei dimensiuni: evenimentul, experiența subiectivă a acestuia și efectele pe care le produce.
Această perspectivă ne arată că simpla identificare a unui eveniment dificil nu este suficientă pentru a înțelege impactul său. Contează și modul în care persoana l-a trăit, contextul în care s-a produs, sprijinul disponibil și felul în care experiența continuă sau nu să îi afecteze viața.
În același timp, este necesară o distincție între sensul larg al traumei psihologice și criteriile clinice folosite pentru diagnosticarea unor tulburări precum tulburarea de stres posttraumatic (PTSD).
Conform DSM-5-TR, diagnosticul de PTSD presupune expunerea, în modalități specifice, la moarte, amenințarea cu moartea, vătămare gravă sau violență sexuală, alături de alte criterii referitoare la simptome, durată și afectarea funcționării.
ICD-11 descrie PTSD în relație cu expunerea la un eveniment sau la o serie de evenimente extrem de amenințătoare ori înspăimântătoare.
Aceste criterii nu acoperă însă toate formele de suferință psihologică și nu înseamnă că experiențele care nu se încadrează în ele sunt lipsite de consecințe.
De exemplu, respingerea repetată, conflictele familiale cronice sau experiențele persistente de invalidare emoțională pot contribui la dezvoltarea unor dificultăți psihologice importante, chiar dacă nu îndeplinesc criteriul de expunere necesar pentru diagnosticul de PTSD.
De aceea, în evaluarea clinică este important să nu confundăm experiența dureroasă, trauma ca fenomen psihologic și existența unei tulburări diagnostice.
De ce aceeași experiență poate afecta diferit două persoane?
Poate ai observat că doi oameni care au trecut prin situații asemănătoare pot avea reacții foarte diferite. Unul reușește, în timp, să integreze experiența și să își continue viața, în timp ce celălalt rămâne cu dificultăți emoționale importante.
Această diferență nu înseamnă că unul este mai puternic, iar celălalt mai slab.
Felul în care răspundem unei experiențe este influențat de numeroși factori, printre care vârsta, experiențele anterioare, durata și intensitatea evenimentului, posibilitatea de a interveni asupra situației și sprijinul de care beneficiem.
Un copil care trece printr-o experiență amenințătoare și care nu are lângă el un adult capabil să îl protejeze se află într-o situație diferită de cea a unui adult care dispune de resurse, autonomie și sprijin social.
La fel, o persoană care a trecut anterior prin experiențe traumatice poate avea anumite vulnerabilități în fața unui nou eveniment, deși relația dintre experiențele anterioare și reacțiile prezente nu este niciodată una simplă sau inevitabilă.
Psihiatrul Bessel van der Kolk, în lucrarea The Body Keeps the Score, explorează modul în care stresul traumatic poate influența reglarea emoțională, răspunsurile fiziologice și sentimentul de siguranță.
O idee importantă este că efectele traumei nu se limitează întotdeauna la amintirea conștientă a unui eveniment. Unele persoane pot experimenta reacții intense de teamă, evitare sau activare fiziologică în situații care le amintesc de experiența traumatică.
Totuși, astfel de simptome nu sunt specifice exclusiv traumei și nu pot constitui, singure, dovada existenței acesteia. Este necesară înțelegerea contextului și, atunci când dificultățile persistă, o evaluare adecvată.
Ce rol au familia și relațiile în felul în care trăim experiențele dureroase?
Din perspectivă sistemică, experiențele noastre nu pot fi înțelese complet dacă le privim separat de relațiile în care se desfășoară.
Familia reprezintă unul dintre primele contexte în care învățăm ce înseamnă siguranța, cum sunt exprimate emoțiile și ce se întâmplă atunci când avem nevoie de ajutor.
Să ne imaginăm doi copii care trec printr-o experiență de umilire la școală. Primul ajunge acasă și găsește un părinte care îl ascultă, îi recunoaște suferința și îl ajută să înțeleagă că ceea ce s-a întâmplat nu îi definește valoarea personală.
Al doilea copil este întâmpinat cu reproșuri sau cu mesaje precum „Nu mai exagera", „Trebuie să fii mai puternic" ori „Sigur ai făcut și tu ceva".
Evenimentul inițial poate fi asemănător, dar experiența relațională care urmează este diferită.
În primul caz, copilul beneficiază de sprijin pentru reglarea emoțiilor și pentru reconstruirea sentimentului de siguranță. În al doilea, pe lângă suferința inițială, poate apărea sentimentul că emoțiile sale sunt greșite sau că trebuie să se descurce singur.
Acest exemplu nu înseamnă că reacția unui părinte determină automat apariția sau absența unei traume. El ilustrează, însă, importanța contextului relațional în procesarea experiențelor dificile.
Judith Herman, în Trauma and Recovery, acordă o atenție deosebită efectelor violenței interpersonale și rolului siguranței și al reconectării relaționale în recuperare.
Din această perspectivă, atunci când încercăm să înțelegem impactul unei experiențe, poate fi important să ne întrebăm nu doar „Ce s-a întâmplat?", ci și „Cine a fost alături de persoană?", „Cum au răspuns cei din jur?" și „Ce posibilități a avut să caute protecție și sprijin?".
Când experiențele dureroase se repetă: despre trauma complexă
Nu toate experiențele traumatice sunt evenimente izolate, cu un început și un sfârșit clar.
Uneori, o persoană poate trăi ani întregi într-un mediu în care există violență, amenințări, abuz sau lipsa posibilității reale de a se proteja.
În asemenea situații, nu vorbim doar despre impactul unui eveniment, ci despre adaptarea la un context repetat de nesiguranță.
ICD-11 include diagnosticul de tulburare de stres posttraumatic complexă (CPTSD), care presupune îndeplinirea criteriilor pentru PTSD și, suplimentar, dificultăți persistente de reglare emoțională, o imagine de sine profund negativă și probleme importante în relațiile interpersonale.
Această tulburare este asociată frecvent cu experiențe traumatice prelungite sau repetate, mai ales în situații din care persoana are posibilități reduse de a scăpa, cum ar fi violența domestică severă ori abuzul repetat în copilărie.
Este important, totuși, să nu confundăm trauma complexă cu orice copilărie dificilă sau cu orice relație de lungă durată care a produs suferință. Diagnosticul presupune criterii specifice, iar dificultățile de reglare emoțională sau de atașament pot avea și alte explicații.
Din perspectivă psihotraumatologică, explorarea experiențelor repetate de amenințare poate ajuta la înțelegerea unor comportamente care, în prezent, par disproporționate sau greu de explicat.
O persoană poate deveni foarte atentă la schimbările de dispoziție ale celor din jur, poate evita confruntările sau poate simți o nevoie intensă de control, deoarece asemenea reacții au avut cândva o funcție de protecție.
Dar înțelegerea originii posibile a acestor mecanisme nu trebuie să conducă la concluzia că toate dificultățile actuale sunt consecința unei traume.
Dacă o experiență nu este traumatică, de ce continuă să mă afecteze?
Aceasta este poate una dintre cele mai importante întrebări.
Uneori, oamenii caută explicația în traumă pentru că observă că anumite experiențe continuă să îi influențeze mult timp după ce s-au încheiat.
Poate o critică primită în adolescență a contribuit la o imagine de sine nesigură. Poate o despărțire a modificat felul în care o persoană se raportează la intimitate. Sau poate conflictele repetate din familie au influențat modul în care cineva își exprimă astăzi nemulțumirile.
Toate aceste experiențe pot avea o semnificație psihologică importantă fără să fie necesar să le încadrăm automat în categoria traumei.
Psihicul nostru se dezvoltă prin experiențele pe care le trăim și prin sensurile pe care ajungem să le atribuim acestora. Unele dintre convingerile despre noi înșine, despre ceilalți și despre relații se formează treptat, prin repetiție și învățare, nu neapărat printr-un eveniment traumatic.
De exemplu, un copil care primește frecvent mesaje că trebuie să fie perfect pentru a fi apreciat poate ajunge la maturitate să manifeste perfecționism și o teamă accentuată de greșeală. Această relație poate fi înțeleasă prin procese de învățare, socializare și dezvoltare a stimei de sine, fără să presupunem automat existența unei tulburări asociate traumei.
Așadar, întrebarea utilă nu este întotdeauna „Ce traumă am?", ci poate fi și „Ce am învățat din experiențele mele și cum îmi influențează aceste învățături viața de astăzi?".
Această schimbare de perspectivă ne permite să explorăm trecutul fără să transformăm orice dificultate prezentă într-o consecință traumatică.
Cum știm dacă avem nevoie de ajutor psihologic după o experiență dureroasă?
Nu este necesar să stabilim singuri dacă o experiență a fost sau nu traumatică pentru a solicita sprijin psihologic.
Mai important este să observăm în ce măsură ceea ce trăim continuă să ne afecteze viața, relațiile, sentimentul de siguranță sau capacitatea de a desfășura activitățile obișnuite.
Dacă după o experiență amenințătoare apar amintiri intruzive, coșmaruri, evitare persistentă, hipervigilență sau reacții intense la situații care amintesc de eveniment, poate fi utilă o evaluare specializată.
La fel, dacă o experiență dureroasă este urmată de tristețe persistentă, anxietate, retragere socială sau dificultăți importante în relații, psihoterapia poate fi de ajutor chiar și în absența unei tulburări de stres posttraumatic.
Din perspectivă sistemică, procesul terapeutic poate urmări felul în care experiențele au influențat relațiile, rolurile asumate și convingerile despre propria persoană.
Din perspectivă psihotraumatologică, atunci când există simptome asociate unei experiențe traumatice, intervenția poate include evaluarea siguranței, dezvoltarea unor resurse de reglare emoțională și utilizarea unor metode terapeutice adecvate dificultăților identificate.
Nu orice persoană care a trecut printr-un eveniment traumatic va dezvolta PTSD, iar recuperarea poate avea loc și fără apariția unei tulburări. Totodată, atunci când există simptome semnificative, este important ca intervenția să fie adaptată, fără a presupune că simpla rememorare repetată a evenimentului este întotdeauna benefică.
În loc de încheiere: nu tot ce ne doare este o traumă
Poate că una dintre cele mai importante schimbări pe care le putem face în felul în care vorbim despre sănătatea psihologică este să renunțăm la ideea că suferința trebuie să primească o etichetă clinică pentru a fi considerată importantă.
O experiență poate să ne doară profund fără să fie traumatică în sens clinic. Poate să ne schimbe modul în care privim lumea, să ne influențeze relațiile și să ne determine să dezvoltăm anumite mecanisme de protecție, fără ca acest lucru să însemne automat existența unei tulburări psihice.
În același timp, există experiențe care afectează profund sentimentul de siguranță, capacitatea de reglare emoțională și relația cu propria persoană, iar aceste efecte merită înțelese și abordate cu atenția necesară.
A face diferența dintre durere, stres și traumă nu înseamnă să comparăm suferințele sau să stabilim cine a trecut prin ceva suficient de grav.
Înseamnă să încercăm să înțelegem cât mai precis experiența fiecărui om, pentru a putea identifica tipul de sprijin de care are nevoie.
Nu tot ce ne doare este o traumă, dar tot ceea ce ne doare merită să fie înțeles.
Iar uneori, primul pas către schimbare nu este să găsim o etichetă pentru trecut, ci să descoperim felul în care acel trecut continuă să fie prezent în viața noastră și ce putem face, astăzi, pentru a ne construi mai multă siguranță, flexibilitate și libertate de alegere.
Bibliografie și lecturi recomandate despre traumă
Judith Lewis Herman — Trauma and Recovery (1992; ediție revizuită, 2015, Basic Books). O lucrare fundamentală pentru înțelegerea traumei interpersonale, a efectelor violenței repetate și a importanței siguranței și relațiilor în recuperare.
Bessel van der Kolk — The Body Keeps the Score: Brain, Mind, and Body in the Healing of Trauma (2014, Viking). O lucrare despre relația dintre experiențele traumatice, corp, memorie și reglarea emoțională. Unele interpretări și intervenții prezentate în carte rămân subiect de dezbatere științifică.
SAMHSA — SAMHSA's Concept of Trauma and Guidance for a Trauma-Informed Approach (2014). Un document de referință care explică trauma prin relația dintre eveniment, experiența subiectivă și consecințele asupra funcționării.
American Psychiatric Association — Diagnostic and Statistical Manual of Mental Disorders, Fifth Edition, Text Revision (DSM-5-TR, 2022). Referință clinică pentru criteriile diagnostice ale tulburării de stres posttraumatic.
World Health Organization — International Classification of Diseases, 11th Revision (ICD-11). Sistemul internațional de clasificare care include tulburarea de stres posttraumatic și tulburarea de stres posttraumatic complexă.
Acest articol are scop psihoeducațional și nu înlocuiește evaluarea psihologică, psihiatrică sau psihoterapia.
Dacă experiențele din trecut continuă să îți afecteze starea emoțională sau relațiile, psihoterapia poate oferi un spațiu în care să le înțelegi și să identifici modalități de schimbare. Poți începe cu psihoterapia individuală, terapia de cuplu la cabinetul din Iași sau cu ședințe de psihoterapie online.
Idei esențiale de reținut
- Nu orice experiență dureroasă este o traumă psihologică — suferința intensă, cum este cea după o despărțire, poate face parte dintr-un proces firesc de adaptare la pierdere.
- Trauma se înțelege prin trei dimensiuni (modelul SAMHSA): evenimentul, felul în care a fost trăit subiectiv și efectele pe care le are asupra funcționării persoanei.
- Diagnosticul de PTSD presupune criterii clinice specifice (DSM-5-TR, ICD-11), iar trauma complexă (CPTSD) este asociată cu experiențe amenințătoare prelungite sau repetate, din care scăparea a fost dificilă.
- Aceeași experiență poate afecta diferit două persoane, în funcție de vârstă, istoric, durata evenimentului și mai ales de sprijinul relațional primit — nu de „puterea" sau „slăbiciunea" cuiva.
- Nu ai nevoie de un diagnostic sau de eticheta de „traumă" pentru a cere ajutor: dacă o experiență continuă să îți afecteze viața, relațiile sau sentimentul de siguranță, psihoterapia te poate sprijini.
